„Cred că atunci când nu e folosit de către politicieni pentru propagandă (și a fost de multe ori de-a lungul istoriei), teatrul este un spațiu în care se întâlnesc pentru câteva ore în aceeași încăpere, oameni care au vârste diferite, care gândesc diferit, votează diferit, iubesc diferit, au educație diferită etc. Iar acești oameni atât de diferiți, pentru câteva ore celebrează împreună tot ce e mai frumos la spiritul uman. Oricât ne învață societatea că nu e așa, oamenii nu sunt atât de diferiți unii de alți. O mamă din Ardeal suferă pentru nefericirea copilului ei exact la fel ca o mamă din Argentina sau Nigeria sau Yemen, si primul sărut pentru un adolescent este la fel pentru un turc sau pentru un thailandez.”
Kész Orsolya: Practic, ai fost crescut în teatru. Care este prima amintire care-ți vine imediat în minte?
Vladimir Anton: Țin minte foarte clar felul în care trăiau actorii atunci. Și felul în care stăteau în culise înainte să intre în scenă. Țin minte bucuria specială pe care o aveau. Mai târziu am înțeles că era vorba de fapt despre libertate. Pe scenă omul putea fi liber. Și am o amintire puternică legată de sunet. Se juca un spectacol unde acțiunea se petrecea vara. Dar era iarnă și clădirea nu era încălzită. Și deși costumele actorilor erau de vară, publicul în sală era cu căciuli, cu mănuși. Și aplauzele se auzeau foarte diferit, pentru că oamenii băteau din palme cu mănuși. Dar majoritatea amintirilor frumoase pe care le am din copilărie sunt legate într-un fel sau altul de teatru și de oameni de teatru.
K.O.: Părinții tăi au fost amândoi oameni de teatru, mama ta regizor și profesor universitar, tatăl tău actor, la fel ca și sora ta; în ce măsură și când a devenit clar că vei urma teatrul ca profesie?
V.A.: Decizia am luat-o foarte târziu și spre surprinderea familiei. Țin minte că eram profund revoltat că mă simțeam presat din toate părțile să decid ce vreau să fac cu viața mea. Nici nu cred că mă presa cineva, dar așa mă făceau să mă simt discuțiile colegiilor de liceu care toți știau la ce facultate vor să dea examen. Eu mă pregăteam cu redus entuziasm să dau admitere la facultatea de fizică. Apoi am fost la câteva cursuri de pregătire pentru regie film. Vedeam enorm de multe filme la cinematecă în perioada aceea. Și dintr-o dată m-am sucit spre regie teatru. Și foarte curând, am știut că asta este ce îmi doresc să fac cu viața mea.
K.O.: Conform unei legende urbane vechi de zeci de ani, în cimitirul reformat din Odorheiu Secuiesc există o piatră funerară pe care scrie "Și aici este mai bine decât în Ciuc" - mai întâi ai regizat la Odorheiu Secuiesc, apoi la Miercurea Ciuc, cum ajunge cineva din București în Ținutul Secuiesc?
V.A.: Bunicul meu a fost secui. Am avut marele noroc să am mai mulți tați în viața mea. Székely László a fost brașovean, fiu de tâmplar și de sculptor, apoi student la Moscova, apoi tatăl Liudmilei (mama mea) apoi diplomat de carieră, apoi ziarist și antrenor de culturism. Și pentru mine a fost ca un tată. M-a învățat foarte multe de oameni și despre animale și despre lume. L-am iubit enorm și mi-e foarte dor de el. Cred că parte din motivul pentru care sunt aici este pentru că știu că l-ar face fericit. A iubit foarte mult secuii, cultura maghiară și am crescut cu povești despre cine e și de unde vine.
Apoi un mare mulțumesc îi spun colegului meu de facultate la clasa de regie, Zakariás Zalán. Împreună am văzut sute de spectacole la București și am petrecut sute de ore vorbind despre ele. Știu că la un moment dat văzusem absolut fiecare spectacol care era în repertoriul teatrelor. Iar unele spectacole le-am văzut și de peste 20 de ori. A devenit unul din prietenii mei cei mai buni și el m-a convins să vin prima oară să montez la Tomcsa Sándor.
Iar din legenda urbană de care spui eu pot doar să observ umorul foarte special al secuilor. Ador umorul ăsta.
K.O.: Ce situații lingvistice sau culturale, ce provocări, traductibilitate și intraductibilitate apar într-un astfel de mediu, fie în ceea ce privește limbajul teatral, fie în situații cotidiene?
V.A.: Îți dai seama că sunt multe situații foarte hazlii. Înțeleg din ce în ce mai mult în limba maghiară și observ că uneori sunt unele lucruri care nu sunt traductibile. Habar nu am cum se poate traduce „édesanya” în limba română. Sau cum se poate traduce „șmecher” în limba maghiară. Uneori râd de mine și eu și prieteni vechi ai mei când mă trezesc să vorbesc câteva cuvinte în română cu un ușor accent.
La repetiții e mult mai ușor. Oamenii de teatru au o limbă a lor în care se înțeleg între ei. La fel ca muzicienii sau dansatorii.
K.O.: Ești în prezent directorul artistic al Teatrului „Csíki Játékszín”, dar ești și regizor și profesor universitar și ai experiență în televiziune și organizare de festivaluri - ce au în comun aceste roluri? Cu ce greutăți te confrunți cel mai mult atunci când jonglezi cu aceste roluri diferite?
V.A.: Asta cred că e mai mult o întrebare pentru iubita mea. Cred că ar putea să răspundă extrem de amplu.
Eu încerc să învăț cum să folosesc timpul. Când sunt plecat din Ciuc, lucrez mult pentru teatrul din Ciuc - citesc piese, mă documentez, scriu. Când sunt la Ciuc lucrez și pentru studenți sau pentru ce spectacol urmează să regizez. Cel mai greu e sentimentul că oamenii nu mă văd mereu într-un loc și atunci, ei poate nu știu că eu lucrez deși nu sunt acolo. Asta mă face să simt că dezamăgesc și atunci mă doboară un sentiment de singurătate. Uneori știu să îl duc, alteori nu. Dorul de familie e foarte dur uneori.
Dar sunt foarte pasionat de ceea ce fac iar viața înseamnă mișcare, nu?
K.O.: În timpul studenției ai lucrat în Teatrul Bulandra din București fiind asistent de regie la spectacole semnate de Liviu Ciulei, Alexandru Darie și Yury Kordonsky iar apoi ai fost asistentul de regie al lui Francis Ford Coppola la filmul Youth Without Youth [Tinerețe fără tinerețe]. Imediat după facultate ai lucrat în televiziune, regizând peste 400 de episoade de serial TV. Cum influențează această experiență în televiziune felul în care faci teatru?
V.A.: În televiziune am început să lucrez imediat după terminarea facultății. Aveam 23 de ani și peste noapte a trebuit să conduc echipă de filmare de 50-60 de oameni. Mi-a plăcut foarte mult să fac asta, nu m-a speriat deloc și am învățat foarte mult și foarte repede. Dar cel mai mare avantaj a fost că am lucrat foarte tânăr cu foarte foarte mulți actori importanți, actori cu care altfel nu aș fi avut cum să mă întâlnesc la lucru. Însă după 4 ani am simțit că nu mai e locul meu în televiziune. Mi-am consumat experiența de acolo.
Iar experiența de care vorbești la teatrul Bulandra a fost o mare șansă. Am făcut acolo o școală care a venit în completarea studiilor și am putut să stau și să urmăresc în repetiții artiști de talie mondială, artiștii care m-au format atât ca pui de artist dar și ca om. Mă gândesc foarte des la ei.
K.O.: De fapt, tu și Veress Albert, actualul director al teatrului ați preluat conducerea teatrului din stagiunea 2021/22: dacă ar trebui să rezumi în cinci cuvinte viziunea pe care ați închipuit-o, care ar fi acestea?
V.A.: Când mi-a făcut propunerea de a lucra împreună în echipă, Berci (Veress Albert) mi-a arătat un desen simplu pe care l-a făcut. Era un pod. Și de o parte și alta a podului erau diferite categorii din societate care pe acest pod se pot întâlni. Acest pod e teatrul. Atunci am știut că locul meu în această profesie, pentru o perioadă cel puțin, este alături de Berci în această experiență. Desigur că Berci a fost foarte abil în a nu îmi spune foarte multe dificultăți pe care le presupune acest drum. Dar cred că și eu i-am făcut lui exact la fel. Însă, ca să construiești ceva întâi trebuie pur și simplu să începi.
Deci: întâlnire, bucurie, om, libertate și, îmi dau seama că acum, pentru al cincilea cuvânt, nu pot alege decât pace. Pacea este cel mai important lucru din lume. Pentru că fără pace nimic nu are niciun fel de sens.
K.O.: În această stagiune, Richard al III-lea este în repertoriu la Teatrul din Ciuc, iar la Teatrul Tomcsa Sándor din Odorhei, ai regizat piesa "Zbor deasupra unui cuib de cuci". Spectacolele menționate au multe în comun, de la utilizarea elementelor vizuale la rolul muzicii, dar ceea ce a fost cel mai important pentru mine, ca spectator, este faptul că ambele se bazează pe participarea publicului. Ambele producții acordă importanță nu doar „folosirii” spectatorului, ci și eliberării și împuternicirii acestuia cu capacitatea de a se raporta activ la mediul social și politic și la sine, de exemplu pentru mine a fost cathartică conștientizarea propriei mele complicități în Richard sau scena de vizionare a meciului din „Zbor” care oferă un moment și model revoluționar minunat prin punerea în comun a diferențelor. De ce consideri esențial eludarea granițelor care despartă actorul de spectator?
V.A.: Caut să îl angajez pe spectator cât mai mult posibil în spectacol. Să participe cât mai mult la poveste. În spectacolele mele caut împreună cu actorii să vorbim cât mai des cu publicul. Personajul îi mărturisește publicului, îl întreabă, se sfătuiește cu acesta. Caut mult acest împreună dintre actori/personaje și spectator. Acest împreună, aici și acum, este ce caracterizează teatrul și îl face să fie diferit de orice altă formă de artă sau dacă vrei, de altă sursă de entertainment: netflix, social media etc.
Cred că această implicare a spectatorului este ce mă interesează cel mai mult la teatru. Cu cât îl implic mai mult cu atât întrebările pe care le ridică spectacolul, dar și bucuriile și zâmbetele vor fi mai profunde.
Desigur că teatru se poate face în multe feluri, dar căutarea unui artist nici nu contrazice și nici nu înlocuiește căutarea altui artist.
K.O.: Poate experimentăm divizarea societății în etnii, clase, polarizarea extremă a opiniilor, pierderea căutării consensului etc. mai mult ca oricând. Poate funcționa teatrul ca un spațiu sau un eveniment care reconstruiește acest consens?
V.A.: Nu știu dacă e adevărat ce spui despre divizarea societății. Într-adevăr, polarizarea opiniilor, mai ales, o simt și eu foarte puternic uneori. Dar fundamental nu știu dacă a fost diferit pe vremea Imperiului Roman sau a Inchiziției sau în epoca descoperirilor unor noi continente sau după ce a apărut curentul electric. Istoria trece deasupra noastră și, vrem nu vrem, suntem participanți.
Cred că atunci când nu e folosit de către politicieni pentru propagandă (și a fost de multe ori de-a lungul istoriei), teatrul este un spațiu în care se întâlnesc pentru câteva ore în aceeași încăpere, oameni care au vârste diferite, care gândesc diferit, votează diferit, iubesc diferit, au educație diferită etc. Iar acești oameni atât de diferiți, pentru câteva ore celebrează împreună tot ce e mai frumos la spiritul uman. Oricât ne învață societatea că nu e așa, oamenii nu sunt atât de diferiți unii de alți. O mamă din Ardeal suferă pentru nefericirea copilului ei exact la fel ca o mamă din Argentina sau Nigeria sau Yemen, si primul sărut pentru un adolescent este la fel pentru un turc sau pentru un thailandez.
K.O.: Ai venit la Csíki Játékszín la invitația lui Kányádi Szilárd, care ți-a propus să regizezi Richard al III-lea, dar de atunci ai lucrat în această comunitate, cunoști trupa și publicul. Având în vedere toate acestea, ce piesă crezi că ar putea funcționa cel mai bine aici, ce fel de spectacol ai dori să pui în scenă în contextul de aici?
V.A.: Asta e o întrebare capcană. Dar am să pic puțin în capcană. Îmi doresc foarte tare să montez un text de Voltaire, un Brecht. De asemenea vorbim mult cu Berci despre piese și îi trimit multe texte contemporane și clasice despre care cred că se potrivesc actorilor dar și publicului.
K.O.: În urmă cu câteva săptămâni jucam la 30% din capacitatea noastră, așa că este greu de evitat întrebarea despre cum a transformat pandemia lumea teatrului. Cum influențează schimbarea condițiilor tehnoculturale, a sistemelor de finanțare sau atitudinile schimbătoare ale publicului și economia atenției asupra creației teatrale?
V.A.: Cred că unicul răspuns al unui om ration al la întrebarea pe care o pui este: nu știu. Teatrele s-au închis primele și s-au redeschis (la 100% din capacitate) ultimele. Este evident că schimbările există și nu putem să ne mințim că în absența spectacolelor publicul nu și-a găsit alte surse de a-și umple acea nevoie. Vom vedea după prima stagiune în care vom putea juca cu sală plină cât de multe s-au schimbat. Până atunci încercăm să variem cât de mult posibil repertoriul, inclusiv să propunem spectacole care se vor juca în spații alternative.
K.O.: Teatrul folosește de secole tot felul de efecte, de la lumini, la sunet și proiecții, iar pandemia nu a făcut decât să întărească aceste tendințe deja prezente: după spectacolele online, industria teatrală experimentează cu diferite tehnologii și medii, de la lumi artificiale 3D la realitatea virtuală (VR), realitatea augmentată (AR) sau chiar realitatea mixtă (MR). Acestea pot duce creația teatrală într-o nouă direcție și pot transforma fenomene pe care le asociem în mod tradițional cu teatrul și pe care și tu le-ai asociat cu teatru, cum ar fi experiența "aici și acum", cofizicitatea, evenimențialitatea, simultaneitatea etc.? Să facem un exercițiu de imaginație: cum va fi teatrul peste o sută de ani?
Mă bucur mult că a trecut prostia asta cu teatrul online. Ceva mai îngrozitor pentru mine ca regizor decât teatrul online nu există. Teatrul online e ca aparatele alea de slăbit de la teleshoping. Nu fac absolut nimic, dar prostesc lumea că ar ajuta pe cineva. Inutilitatea absolută.
Teatrul există de peste 2500 de ani. În timpul ăsta teatrul nu s-a schimbat foarte mult. Desigur că apariția electricității, a exploziei tehnologiei și a internetului au adus multe schimbări. Acum urmează metaverse. Și vor tot urma. Dar teatrul a trecut prin nenumărate războaie, prin ciumă și prin foamete și, substanțial nu s-a schimbat. Cred că peste 100 de ani vor exista actori talentați și netalentați, regizori enfant terrible, regizori care au ceva de spus și regizori plicticoși. Deci cam la fel. Dezbat des împreună cu Berci care e rostul nostru în societate. Fiecare instituție existentă în societate are o funcție. Teatrul este și va rămâne acea instituție (publică sau privată) care în societate se ocupă cu visul. La fel cum băncile se ocupă cu finanțele, spitalele cu sănătatea sau poliția cu siguranța cetățenilor, funcția noastră este visul. Iar de visat oamenii vor visa atâta timp cât vom exista ca specie.
+ 1: Voiai să te faci jucător de hochei, ai fost deja la un meci la Ciuc?
Am fost la mai multe. Am fost și cu colegi dar și singur. Îmi place mult publicul. Și e un loc unde simt inima și pulsul orașului.
Interviu realizat de Kész Orsolya.